...

“Era imposibil să-mi dau seama ce vârstă are Jun Ko. Micuţă, o figurină de porţelan, ca mai toate japonezele, putea fi oriunde între 18 şi 39 de ani. Mâinile îi miroseau a ceai verde. Când mă durea capul, şi mă durea des, mă punea să închid ochii şi mi-i apăsa cu degetul mare şi arătătorul - prima dată m-am speriat că-mi ies din cap. După aceea îmi făcea un masaj, de fapt nu masaj, mă atingea pur şi simplu pe tâmple şi pe ceafă. Şi, în sfârşit, îmi punea ambele mâini pe gât şi mă strângea uşor, apăsând nişte puncte numai de ea ştiute. Mă cuprindea o senzaţie de cădere lină în gol, de abandon plăcut, nu mai aveam corp, cădeam în mine însumi aşa cum visam în copilărie. Jun Ko se oprea întotdeauna când eram pe punctul de a-mi pierde cunoştinţa.
Pe urmă, mă stăpâneam cu greu să nu fac nişte sărituri în pasul ştrengarului, prin săli de hotel - eram plin de energie ca o cobră ridicată în coadă.

Momentul în care Jun a refuzat să-mi mai pună mâinile pe gât n-a întârziat să vină. "Devine un fel de drog pentru tine. Nu te mai doare capul, te prefaci ca să-ţi fac asta". Corect, copilă pură a soarelui răsare. Aşa că am rugat-o de-a dreptul, întrebându-mă dacă îşi dă seama că ritualul ăsta e aproape sex pentru mine. N-a vrut şi pace.

În seara de dinainte ca Boeingul imens să mă ia acasă, am stat până târziu cu Jun Ko. Cred că băusem o vadră de saké, fără să mă ameţesc prea tare. Am făcut o ultimă încercare, mai lipsea doar să-i cad în genunchi. Dădea din colţ în colţ, se uita în toate părţile.
Şi dintr-o dată m-a privit drept în ochi. Kezio, a spus, Kezio. Mi-a luat mâinile şi mi le-a pus încet pe lujerul ei de gât alb. Mi-a potrivit milimetric fiecare deget. Apoi şi-a pus şi ea mâinile pe gâtul meu. Am gemut scurt.
Priveşte-mă în ochi, mi-a spus, nu înceta nicio clipă să mă priveşti în ochi, altfel nu mă pot opri la timp şi murim.”
Cristian Tudor Popescu