"Nu, nu claxoanele cu țipătul lor isteric într-un blocaj de circulație, nu duduitul schizofrenic ca un bocanc ce te apasă direct pe creier al picamerelor, nu manelele care îneacă fonic, cu ghiuluri și lanțuri, plămânul oricum cangrenat al pădurii, oh, nu, nu răgetul de infern al avioanelor care decolează și, vai mie, vai ție, nici măcar șuieratul dement al bombelor – nu, nu ele fac cel mai mult zgomot pe planeta aceasta care e totuși în continuare albastră. […]
Exact, nu mașinile poluează și ucid în primul rând existența, ci noi, noi cu trăncănelile și discuțiile noastre, noi, care vorbim și vorbim și zicem lucruri și chestii. Ce hărmălaie imensă e în lume. Săracii de noi, am ajuns să spunem atât de simplu „om”, „viață” și „moarte” și chiar să credem că forma aceasta golită chiar acoperă integral – termen impropriu – noțiunea. Ridicăm zgârie-nori de vocabule pe temeliile cele mai șubrede și ne facem, mici de zile, mari de patimi, vorba unui poet azi decăzut, că nu știm că nu sunt, aici, în patria de jos, dicționar sau savant care să le deznoade rostul vreodată, fără rest. […]
Dar poate că tot ceea ce trebuie să facem e, ca într-un hibernal haiku, să tăcem, să nu mai spunem o vorbă și doar să ascultăm liniștea, să ne gândim la stupid de evidentul fapt că, înainte de a fi fost, nu eram. Să ne ținem odată fleanca aia și să privim. Poate Dumnezeu, singur în Rai de milenii, se va milostivi și ne va ajuta să vedem că, între cer și pământ, o pasăre cel puțin se află pe sârmă."
Andrei Baciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu