...

Despre o carte sau imbecilizarea prin televiziune și post gândirea

(Prodigios în inventarea unor sintagme plastice, Giovanni Sartori pune în Homo videns toată luciditatea analitică și tot talentul polemic pentru a trage semnalul de alarmă: )

  

            Omul crescut în fața televizorului, dominat de video-cultură, riscă să rămână un video-copil incapabil de raționamente, prizonier al „post-gândirii“, incult până la aberație. Cu alte cuvinte, riscă să devină o nouă specie, diferită de homo sapiens.

Întreaga linie de evoluție a gândirii abstracte, baza oricărei cunoașteri reale, pare compromisă de invazia imaginilor.

Mai mult, însăși democrația e pusă în pericol de distrugerea sistematică a spiritului critic, „opera“ unei televiziuni al cărei unic și tiranic scop e audiența și al cărei efect imediat e dezinformarea, în spatele iluziei că televiziunea ne face să participăm direct la viața politică, apare riscul că nu mai putem nici cunoaște, nici stăpâni lumea în care traim.

 Scurtă prezentare la: Giovanni Sartori, Homo Videns (Imbecilizarea prin televiziune și post gândirea)

PS:

Află că-n acest pervers univers, divers
Tre să te informezi corect și să-nveți din mers.
Ține minte că mintea conduce pumnul, nu invers.
Realizezi că viața dă palme celui ce doarme,
Ignorant și incult, rămas fără arme.
Instig la cultură, nu doar să duci sticla la gură,
Încerci să fii corect, competiția e dură.
Învățați copiii și reînvățați părinții să gândească
Nici un motiv de stres n-ai, dar în minte alarma sună
Și sună că încet, încet întrebările se-adună.
Crede și nu cerceta e o mare minciună,
Am pierdut secole întregi încercând să luăm luna în mână.

Mesajul e clar și nu se-ndreaptă către Marte,
De dragu’ diversității,
Citește-o carte!
Dacă vrei să faci lumină când e pentru tine noapte,
Educă-te singur,
Frate, citește-o carte!

...

...

Viața dăunează grav moralității.

...

Friend[(s)hip]

  (mici fragmente din realitatea nemediată)

    Copiii, înainte de a fi (în principiu în mod pripit) considerați inocenți, sunt în primul rând sinceri. Asta pentru că ei, înainte de a intra în contact crunt cu regulile și legile moralei sociale, sunt în primul rând genetic programați să fie egoiști; altfel, n-ar fi putut supraviețui frumoasa specie numită de noi homo sapiens (unii zic că doi de sapiens).

   Azi, doi copii mi-au dat, în sinceritatea lor inofensivă, o lecție despre cum trăiesc imensa majoritate a oamenilor o relație de prietenie. Cei doi, pe la 4-5 ani, fiind în parc la joacă, au o discuție referitoare la un autobuz de plastic. Pe un ton de vorbitor motivațional la o conferință despre dezvoltare personală, primul, al cărui nume nu l-am aflat, îi spune celui de-al doilea, accentuând substantivele și mai ales numele:

   - Tudor, dar eram prieteni odată.

   - ... (numitul Tudor nu zice nimic, vădit încurcat)

   - Tudor, dacă tu nu-mi dai aia noi nu mai suntem prieteni.

   - Dar o vreau eu...

   - Dar și eu vreau !

   Deznodământul este, evident, că Tudor cedează în fața argumentului “prieteniei” atât de abil invocat de amicul cu un posibil viitor de avocat și îi dă autobuzul de jucarie ce făcea obiectul disputei.

   Așadar cam la asta se rezumă prietenia în ochii nepoluați și sinceri ai celor mici; un troc. Îmi dai mie îți dau ție. Un schimb pe schimb, o afacere, o unire conjuncturala pentru un mai bine -și- comun, dar în primul rând propriu. Interes. Egoism. Politică; nu politică precum cea ce o vedem zi de zi la teveu, ci în înțelesul primordial al cuvântului, de la polisul grecesc citire. Biologie pură. Instinct. Adn.

   Și asta n-ar fi rău. Dar de cele mai multe ori, când egourile micilor ființe - prea răsfățate de bunicii fără preocupări mai intense decât varicele și activitățile vecinului de la trei - ajung la maturitate, nu are loc transformarea trocului în prietenie; prietenie după litera cărții, legii, principiului vreau să zic. Atunci, oameni în toată firea fiind, dispare doar sinceritatea; toate celelate rămân. Și uneori se schimbă și obiectivul prieteniei. Nu se mai caută în mod iminent câștiguri materiale, ci mai degrabă sentimentale; un confort mental, o stare psihică de siguranță, o imperioasă nevoie de contact uman, pe scurt o amăgire a apropierii.

   Iar noi ne amăgim; vorbim, ieșim, ne tutuim, ne pupăm, ne iubim, interacționăm, add-uim. Așa că închei cu ceea ce scria bunicul Platon, care, în cuvinte mult mai puține decât mine, spune poate mai mult - chestiune de geniu, ce să-i faci - : Prietenul nu iubește prietenul, ci obiectivul prieteniei.

   PS:

   "Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri gata făcute de la negustori. Și cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni." (Antoine de Saint Exupery)

Odata

Odată am ucis o vrabie.
La fel ca-n cîntec.
Dar nu cu praștia, ci cu un dop de la o sticlă de vin spumant; l-am aruncat și am nimerit.
Eram mic; copil adică. Nu știu dacă e o scuză. 
Azi mi-am amintit, printre altele, și de asta.

 (minim jurnal de idei și întâmplări preconcepute)

...

...

 

"Crede în cei care caută adevărul; îndoiește-te de cei care l-au găsit."

...