...

"Only after the last tree has been cut down,
only after the last river has been poisoned,
only after the last fish has been caught,
only then will you find that money cannot be eaten."
                                 The Cree Native American Tribe

...

...

"Nu cerceta aceste legi

Că eşti nebun de le-nţelegi"...

...

...

   “Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării.

   Construcţie grandioasă de stejar geluit...

   Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.”

...

...

   În spaţiul nostru, bucuria de a trăi…nu, nu o simt.

   Bucuria de a trăi este o bucurie comunitară, nu poţi să te bucuri tu singur că trăieşti în timp ce ceilalţi în jurul tău dau în gropi şi îşi sparg capetele prin intuneric, se taie cu cuţitele în fiecare noapte şi tot blocul zbiară şi apele curg şi zoaiele se-ntind… cum să fii tu, la etajul 2, apartamentul 6 bucuros de viaţă când de jur împrejur e numai coşmar.

   Nu se poate, bucuria de viaţă nu este o bucurie egoistă, zic eu…Iar în spaţiul românesc nu simt bucuria de a trăi. Nici înainte (de revoluţie) nici acum, nu o simt deloc.

   Simt bucuria de a avea dar nu bucuria de a trăi.

   Iar urâtul care ne înconjoară… mai rău decât sărăcia, şi mai rău decât mizeria, este urâtul.

PS:

- Şi dumneavoastră vă gândiţi la sinucidere?

- De la 14 ani încoace… in fiecare zi. 

Regizorul Alexandru Tocilescu,

decedat anul trecut datorită unor tulburari cardiace, la 66 de ani

...

...

"You don’t have a soul. You are a soul. You have a body."

...

...

"Verbele... sunt demult femei ușoare, iar culegerile de cuvinte – bordeluri"

   "Nu, nu claxoanele cu țipătul lor isteric într-un blocaj de circulație, nu duduitul schizofrenic ca un bocanc ce te apasă direct pe creier al picamerelor, nu manelele care îneacă fonic, cu ghiuluri și lanțuri, plămânul oricum cangrenat al pădurii, oh, nu, nu răgetul de infern al avioanelor care decolează și, vai mie, vai ție, nici măcar șuieratul dement al bombelor – nu, nu ele fac cel mai mult zgomot pe planeta aceasta care e totuși în continuare albastră. […]

   Exact, nu mașinile poluează și ucid în primul rând existența, ci noi, noi cu trăncănelile și discuțiile noastre, noi, care vorbim și vorbim și zicem lucruri și chestii. Ce hărmălaie imensă e în lume. Săracii de noi, am ajuns să spunem atât de simplu „om”, „viață” și „moarte” și chiar să credem că forma aceasta golită chiar acoperă integral – termen impropriu – noțiunea. Ridicăm zgârie-nori de vocabule pe temeliile cele mai șubrede și ne facem, mici de zile, mari de patimi, vorba unui poet azi decăzut, că nu știm că nu sunt, aici, în patria de jos, dicționar sau savant care să le deznoade rostul vreodată, fără rest. […]

   Dar poate că tot ceea ce trebuie să facem e, ca într-un hibernal haiku, să tăcem, să nu mai spunem o vorbă și doar să ascultăm liniștea, să ne gândim la stupid de evidentul fapt că, înainte de a fi fost, nu eram. Să ne ținem odată fleanca aia și să privim. Poate Dumnezeu, singur în Rai de milenii, se va milostivi și ne va ajuta să vedem că, între cer și pământ, o pasăre cel puțin se află pe sârmă."

Andrei Baciu

...

A dog story

   Hachiko a fost un câine din rasa Akita născut la o fermă din apropierea orașului japonez Odate, rămas în memoria umanității pentru devotamentul față de stăpânul său.

   În 1924 Hidesaburo Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universității din Tokyo, l-a crescut pe Hachiko de mic, iar câinele şi omul au dezvoltat o relaţie speciala.

   Pe durata vieții stăpânului său, Hachiko îl însoțea în fiecare dimineață la Gara Shibuya urmând ca la întoarcerea acestuia de la serviciu să-l aștepte în același loc din apropierea gării și să se întoarcă împreună acasă.

   Cei doi și-au continuat rutina zilnic până în 21 mai 1925, când Ueno nu s-a mai întors seara din obișnuita sa călătorie cu trenul deoarece suferise un atac cerebral la universitate în acea zi. Profesorul a murit și nu s-a mai întors niciodată în gara unde prietenul său îl aștepta.

   Hachiko a intrat în posesia altor proprietari, dar a evadat cu regularitate, apărând mereu la vechea sa casă unde fusese crescut de profesorul Ueno. În cele din urmă, realizand că profesorul Ueno nu mai locuia acolo așa că s-a dus să îl caute în gara unde îl însoțise de atâtea ori înainte. În fiecare zi, Hachiko a așteptat întoarcerea stăpânului său, dar niciodată nu și-a mai văzut prietenul printre călătorii coborâți din tren.

   Prezența sa zilnică și privirea fixă asupra trenului a atras atenția celor care călătoreau frecvent și care văzuseră anterior câinele alături de profesorul Ueno. Aceștia i-au adus alimente și l-au hrănit pe durata așteptării sale. Situația a continuat timp de nouă ani, Hachiko apărând zilnic în gară exact în momentul în care trenul sosea în gara Shibuya.

 

   Tot în 1925, un student al profesorului Ueno a văzut câinele în gara Shibuya și apoi a aflat informații despre istoria vieții lui Hachiko. Fostul student a publicat un recensământ documentat al rasei Akita din Japonia. Din cercetările sale a rezultat faptul că existau numai 30 de exemplare de rasă pură.

   Studentul s-a întors frecvent să-l viziteze și a publicat de-a lungul anilor o serie de articole referitoare la remarcabilul său devotament. Hachiko a devenit rapid un simbol național, impresia asupra societății japoneze fiind atât de mare încât profesorii și părinții îl foloseau drept exemplu. Dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avânt printre crescătorii de animale. Devotamentul legendar al lui Hachiko devenise în Japonia un simbol național al loialității.

   Hachiko a murit pe 8 martie 1935.

   În aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicată în onoarea sa în fața Gării Shibuya, la ceremonia de dezvelire fiind prezent chiar și Hachiko. Statuia reprezintă astăzi un loc popular de întâlnire.

   În fiecare an, pe 8 aprilie, devotamentul lui Hachiko este onorat printr-o ceremonie de comemorare la Gara Shibuya din Tokio, ceremonie la care participă sute de iubitori de animale.

   În 1994, Culture Broadcasting Network (CBN) a reușit să refacă și să redea sunete cu Hachiko lătrând folosind o înregistrare veche deteriorată. A rezultat o campanie publicitară de amploare, milioane de ascultători au deschis atunci radioul ca să audă lătrînd câinele simbol al Japoniei.

      Hachiko a fost subiectul filmului Hachiko-Monogatari din 1987, în regia lui Seijiro Koyama. Hachiko: A dog story a fost lansat în august 2009 și tratează același subiect, rolul principal fiind interpretat de Richard Gere.

   Hachiko este si subiectul unei cărți pentru copii apărută în 2004 și intitulată Hachiko: The True Story of a Loyal Dog sub semnătura scriitoarei Pamela S. Turner, cu ilustrații de Yan Nascimbene.  O altă carte pentru copii, o nuvelă scurtă recomandată tuturor categoriilor de vârstă intitulată Hachiko Waits, scrisă de Leslea Newman și ilustrată de Machiyo Kodaira, a fost publicată în 2004 și in 2009. Hachiko este remarcabil caracterizat şi într-o nuvelă din 2008, The Story of Edgar Sawtelle, de David Wroblewski.