Cărare

     Era anul trecut, același anotimp și o vreme puțin mai blândă. Nenea mi-a pozat cu aceeași resemnare cu care părea că face toate lucrurile, de la a bate plapuma până la a vorbi. Despre viața lui, în principal. A plecat de tânăr de acasa, ca să lucreze; în colțul amărât de Moldovă de unde se trage n-avea unde. A văzut cam toată țara, dar prin Ardeal și Banat a stat cel mai mult; dovadă și felul de a vorbi, în două viteze, și accentul fără urme de bucovinisme. A muncit mult, pe la tot felul de fabrici, mine și alte întreprinderi, nu întotdeauna cu carte de muncă, de unde i se trage și o pensie numai bună de uimit turiștii străini, dar și o înțelepciune domoală. La bătrânețe s-a întors în satul natal, nu s-a înțeles, bineînțeles, cu fratele în ce privește moștenirea, și ca să nu fie singurul homeless de pe raza comunei, primăria și consătenii au pus mână de la mână și i-au făcut cei patru pereți din imagine. O garsonieră confort trei pe marginea imașului. Acum se chinuie să convingă pe cineva să-i tragă și curent electric; sobă pentru la iarnă are – lemne nu prea sunt, dar o să se descurce el. Pe mine nu m-a întrebat nimic, dar a presupus că sunt de la presă sau de la “județ”. Și deși și-a păstrat resemnarea de care vorbeam, în urma presupunerii am întrezărit în ochii lui o urmă de speranță; de aceea nici nu m-a lăsat inima să-i spun că nu, nu sunt de la presă și nici de la “județ”, sunt doar un fraier ca oricare altul, numai ca am și un aparat foto in mână...

PS:

Pe cine și câte cărări las în urmă nu-mi pasă
Trec singur prin lume deși câteodată m-apasă…