...

"Dintre cele o mie de poveşti cu Padre, vreau să spun aici, pe scurt, doar una: într-o vreme, mai mulţi prieteni şi amici ne adunam seara tîrziu să jucăm tenis cu piciorul în Parcul Expoziţiei din Copou. După asta, stăteam cu toţii la discuţii cîte două ceasuri cu o bere în faţă, într-o crîşmă faină din curtea unui om oarecare. După certuri şi comentarii despre fotbal, bancuri, politică, serviciu şi alte alea, la un moment dat, un tip care venise în grupul nostru pentru prima dată (adus de un prieten) a început să ne povesească sec – din senin – cum au murit doi soldaţi români în Irak, în faţa lui, la cîţiva metri. În special, povestea unui glonţ invizibil, tras cu precizie în gît, fix în spaţiul liber dintre cască şi vesta antiglonţ a soldatului. După care a adăugat că a doua zi, mai pe seară, pleacă pe frontul din Afganistan. Am rămas cu toţii muţi.
Pe la 2-3 noaptea, mă întorceam cu Padre spre casele noastre, pe jos, pe Copoul pustiu. Încă mai eram muţi. După minute bune de mers în tăcere, Padre a exclamat deodată rîzînd: “Frate, mişto e viaţa, o mie de ani să trăiesc şi tot nu m-aş plictisi!” "
Florin Lăzărescu