...

   "Mie, ins pe cale de a iesi din targetul agentiilor de publicitate, 18-55 de ani, tinerii zilei de azi, inainte de a fi violenti sau apatici, mi se par apatetici. In situatii care pe mine ma emotioneaza pana la lacrimi, ei raman indiferenti sau ironici. Nu pun la inima, nu fac caz, nu o iau in tragic. Refuza sa se implice intr-un sentiment.
    Cel mai bine spune asta o vorba de-a lor, gen, pusa la capatul propozitiei: "Da, si Adi a zis ceva, te iubesc - gen", "Carla e «vreau sa ma sinucid» - gen", "Nu vrea sa mearga cu mine la mare - gen". 

   Tot ce se intampla nu poate avea nimic particular, unic, irepetabil, trebuie inscris intr-o serie, intr-o categorie fenomenologica, intr-un gen.

Aparare prin clasificare.

Astfel, nu te poate afecta personal, nu te poate rani, tot asa cum nu te poate rani un leu pus intr-o cusca pe a carei placuta scrie in latineste "Panthera leo".

A murit mama - gen.

Aceasta glaciatie a sentimentelor provoaca distrugerea clasei mijlocii printre tineri in materie de sex. Sau invers.

Multi devin hiperactivi sexual de la 13-14 ani, cu contacte multe si la intamplare, echivalate cu a fuma o tigara sau a face un dus.

Nematurizare afectiva, prematurizare sexuala.

Altii raman blocati, complexati, retractili, viata lor sexuala fiind zero sau redusa la masturbare in fata computerului.

Dragostea e un sentiment social. A fost creata de trubaduri pe la inceputul mileniului trecut. Tot atunci a inceput construirea marilor catedrale ale Europei.

Azi, nu se mai face vreo Notre Dame. Sa vedem cat se va mai face dragoste."

Cristian Tudor Popescu

...

A se citi: "Codru-i frate cu românul."

Cazne

(mici fragmente din realitatea nemediată)

  

   Stă pe un scaun, în fața mea, în partea opusă a vehiculului Ratp.

   Ochelari de soare, negri, mari, cu sticla oglindă, strategic poziționați pe începutul lui de chelie.Căști în urechi și firele adiacente curgând sub geaca neagră de piele. Ruj sau ceva asemănător, roșu carămiziu, discret, pe buzele arcuite într-un zămbet tâmp, pervers sau inofensiv; nu mă pot hotărî. Lanț de aur la gât, arcuit cumsecade peste puloverul înalt, cu fermoar. Pe o mână, o mănușă fină de piele - neagră. Pe cealaltă - fără mănușă – două inele contondente, de aur, cu modele întortocheate. În ambele (mâini) Ipod-ul în care se sfârșesc firele de mai sus și Biblia (tot neagră, cu scrisul aurit). Lipsește o piesă - și anume ceea ce asculta la Ipod.

   PS: Povestindu-i cuiva despre personaj, îmi răspunde: “Sunt și oamenii ca el un produs al civilizației, cum sunt și eu, cum și tu ești. Numai rău să nu facă. Sau copii.”

...

...

"Învățarea este o descoperire treptată a propriei noastre ignoranțe."

...

...

 

Dumnezeu a apărut după o partidă nebună de sex între timp și spațiu. 

PS: 

 Maybe there’s a God above

But all I’ve ever learned from love
Was how to shoot at someone who outdrew you

It’s not a cry you can hear at night
It’s not somebody who has seen the light
It’s a cold and it’s a broken Hallelujah

...

Cărare

     Era anul trecut, același anotimp și o vreme puțin mai blândă. Nenea mi-a pozat cu aceeași resemnare cu care părea că face toate lucrurile, de la a bate plapuma până la a vorbi. Despre viața lui, în principal. A plecat de tânăr de acasa, ca să lucreze; în colțul amărât de Moldovă de unde se trage n-avea unde. A văzut cam toată țara, dar prin Ardeal și Banat a stat cel mai mult; dovadă și felul de a vorbi, în două viteze, și accentul fără urme de bucovinisme. A muncit mult, pe la tot felul de fabrici, mine și alte întreprinderi, nu întotdeauna cu carte de muncă, de unde i se trage și o pensie numai bună de uimit turiștii străini, dar și o înțelepciune domoală. La bătrânețe s-a întors în satul natal, nu s-a înțeles, bineînțeles, cu fratele în ce privește moștenirea, și ca să nu fie singurul homeless de pe raza comunei, primăria și consătenii au pus mână de la mână și i-au făcut cei patru pereți din imagine. O garsonieră confort trei pe marginea imașului. Acum se chinuie să convingă pe cineva să-i tragă și curent electric; sobă pentru la iarnă are – lemne nu prea sunt, dar o să se descurce el. Pe mine nu m-a întrebat nimic, dar a presupus că sunt de la presă sau de la “județ”. Și deși și-a păstrat resemnarea de care vorbeam, în urma presupunerii am întrezărit în ochii lui o urmă de speranță; de aceea nici nu m-a lăsat inima să-i spun că nu, nu sunt de la presă și nici de la “județ”, sunt doar un fraier ca oricare altul, numai ca am și un aparat foto in mână...

PS:

Pe cine și câte cărări las în urmă nu-mi pasă
Trec singur prin lume deși câteodată m-apasă…

...