"Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întîlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încît rezultatul să fie sau să pară multicolor.
Imbecilul român mediu străluceşte prin cîteva indemolabile certitudini: e sigur că e deştept, e sigur că, vreme de cinci sute de ani, a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victima unei conspiraţii mondiale.
Imbecilul român mediu se identifică intim cu toate gloriile neamului. El a cîştigat la Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la fotbal. Ca atare, pretinde un respect unanim, necondiţionat.
Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decît să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede în el, în el mai mult decît în alţii. Cum altfel s-ar explica virtuţile excepţionale cu care a fost dăruit? E un unicat preţios, într-o lume de moftangii.
Imbecilul român mediu declară frecvent că „orice s-ar zice, Ceauşescu a fost un patriot“ şi că Vadim Tudor „o fi cum o fi, dar în chestia ungurească are dreptate“. În aceeaşi suită de convingeri se mai pot cita fraze de genul: „Casa Poporului e o dovadă a creativităţii naţionale“, „Iliescu e prea moale“ sau „eram şef de serviciu şi am ajuns taximetrist“. Evident, citind aceste rînduri, imbecilul român mediu nu înţelege de ce e socotit imbecil.
Există, se subînţelege, şi imbecilul superior: el se recoltează, în genere, dintre intelectuali şi preferă, demagogiei patriotarde, delirul egolatru. Imbecilul superior se simte un erou al eticului, un inspirat, un om al misiunii.
El confundă subtilitatea mentală cu acţiunea politică şi îşi ia reveriile drept soluţii constituţionale. Cînd constată că utopia sa nu e împărtăşită de mase, că Montaigne n-are succes la Paşcani, e dezamăgit şi acuză de imbecilitate masele şi Paşcanii.
Imbecilul superior crede sincer că toţi cei care-l contestă sau au alte păreri decît el sînt imbecili. El mai crede că intransigenţa opozantă postrevoluţionară e suficientă ca să ne facă să uităm dizgraţioasa lui cuminţenie prerevoluţionară.
Imbecilul superior e un campion al nesincronizării, al inadecvării, al suficienţei lunatice.
Adeseori, sub aparenţa sa fragilă şi romanţioasă se ascunde o dezmăţată poftă de putere, pofta de putere a imbecilului de rînd... "
Andrei Pleșu mi-a prilejuit, din nou, o plăcută lectură în Dilema sa cea Veche; o parte din ea am reprodus-o aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu