Raspuns la scrisoarea conditional optativă de prea dragoste

 

   Îți scriu nu neapărat pentru că scrisul liniștește ci pentru că scrisul amintește, ordonează și poate da chiar răspunsuri; și imi amintesc:
   Era dimineață. Mai înainte a fost noapte. Și mai înainte a fost seară.
   Și uneori dimineața, dacă nu ești prea ocupat cu trebile ce-ți ocupă ora care desparte patul de serviciu, te gândești la ce-ai făcut aseară; și uneori chiar la ce-ai făcut azi noapte. Și uneori, rareori de uneori, te gândești la ce-ai făcut aseară, azi noapte și azi dimineață. Și te întrebi de ce, dacă întunericul poate fi petrecut și așa, a mai fost inventat somnul.
   Eu întins pe pat. Cu ochii în tavan dar mult dincolo de el. Patul meu, răvășit.
   Ea întinsă pe pat. Cu ochii tot în tavan; nu știu dacă și dincolo de el. Patul ei, tot răvășit.
   Același.
   Ea spune că ar mânca ceva dulce; parcă simte nevoia, după atâtea lupte. Eu aduc ce găsesc pe cel mai înalt raft. Bomboane. De ciocolată.
   “Vezi să fie din alea verzi”, îmi amintește șoptit.
   Zâmbesc, atotcunoscător. Nu știe că de fapt sunt albastre, iar învelișul lor albastru, combinat cu culoarea de un galben incert a pungii, dă...un fel de verde. Ca la ora de desen. Dar o să-i spun. Bineînțeles, nu acum; aș strica momentul.
   “Normal că bomboane verzi îți aduceam”, șoptesc și eu. Nu știu de ce n-o spun tare; de auzit nu ne-ar putea auzi decât răsăritul.
   Ia două bomboane, le simte gustul (cele „verzi” sunt cele mai bune și i le-am păstrat pe toate), zâmbetul i se adâncește și, meditativ, spune, atât de autentic și aproape fără să vrea, mi se pare mie, încât dacă nu aș crede-o m-ar trăsni pe loc mânia Afroditei: “God damn it, life is beautiful.” Ea nu folosește semnul mirării decât foarte rar, și nu știu dacă acum să-l pun sau nu. Și întotdeuna preferă citate și engleza când cuvintele noastre ar suna prea emfatic…
   Eu, în continuare, zâmbesc. Nu ca alteori, pentru că nu (mai) aveam nimic de spus, ci doar pentru ca nu mă pot opri. Și parcă aud versurile unei melodii mereu in voga la radiourile cu muzica bună: enjoy the silence...
   Și în starea asta de atemporal incert specifică Siberiei lui Pasternak, spre care ne-am amăgit amândoi că am putea fugi cândva de lume, mai apuc să gândesc răspunsul - o întrebare, sau poate chiar o afirmație - : Ți-am oprit trenurile din cap ?(.)

                                                                                                           Yours sincerely,

                                                                                     El