Totul (la) super

   - Nu mai știu din care să mai cumpăr; nici unul nu mai are gust de unt…

   O doamnă în vârstă (vârsta a treia) i se plânge astfel domnișoarei ( nepoată? ) care o însosește și pare mai avizată într-ale cumpărăturilor. Doamna se află într-un  supermarket; supermarket care, printre altele, se laudă pe un poster enorm, atârnat de perete, că face parte dintr-un lanț cu peste zece mii (10.000) de magazine în întreaga Europă. Așa da globalizare.Am un impuls să-i spun să ia (ca mine) unt din ăla danez sau nemțesc; o fi el mai scump dar n-are gust de coajă de copac transpirat. Însă nu mai apuc, sau poate nu-s destul de convins să-i zic...

   În același market (la fel de super) mă pune - era să zic dracu – naiba să citesc eticheta unei prajituri “de casă”: emulgatori, arome identic naturale, coloranți, amelioratori,  conservanți, acidifiant, corectori de aciditate, stabilizator, E nu stiu cât, E nu știu cum, E nu știu când și E nu știu de ce. Într-o prăjitură. Toate !?.

   Am un gust de metal în gură. Cum s-a ajuns aici.  De ce trebuie să “înghițim” așa ceva... Ceva e în neregulă cu noi. Nu pentru asta ne-a creat natura. Oare or să vină vremuri când vom fi uitat definitiv că obișnuiam să ne hranim, nu să ne otrăvim lent si sigur ? Suntem inconștienți. Ignoranți. Bolnavi.

   Normal și banal, mă duc cu gândul la negreasa, alba ca zăpada, chinezoaica, profiterolul, checurile sau cozonacii mamei de la craciunurile, paștele(le?), sau zilele de naștere ale copilăriei mele; erau bune...oare aveau e-uri? (Mama face cele mai bune prăjituri – câți din noi n-am spus sau auzit asta, și de câte ori. Într-adevăr, mama face cele mai bune prăjituri... a mea...a ta...a lui... întotdeauna mama.)

   Mă duc cu gândul,  și la madlena lui Proust – mă alătur și eu, conștient clișeic, șirului nesfârșit de oameni care au invocat-o de când scriitorul francez a inventat-o -, dar mă trezesc înapoi la raft, cu “prăjitura” înplasticată în mână. Imi vine să înjur; mă uit pe lângă, văd și reclamele cu gospodinele rubiconde, pricepute și întotdeauna voioase care ne recomandă bunătăți care mai de care mai emulgate, ameliorate, acidifiate, corectate și stabilizate... și îmi vine să înjur și mai tare.

   Am un gust de metal în gură. Cum s-a ajuns aici.  De ce trebuie să “înghițim” așa ceva... Ceva e în neregulă cu noi. Nu pentru asta ne-a creat natura. Oare or să vină vremuri când vom fi uitat definitiv că obișnuiam să ne hranim, nu să ne otrăvim lent si sigur ? Suntem inconștienți. Ignoranți. Bolnavi. 

PS literar: Proust plus Villon egal - dar unde sunt madlenele de altădată...