( Mici fragmente din realitatea nemediată )
Aștept. Ceva. Undeva; într-un loc public prin oraș carevasăzică.
De mine se apropie un domn. Bine (domnul adică). De mâna lui, un copil.
Când ajunge prin dreptul meu, o persoană de sex feminin și etnie r(r)omă se dă la el. Că să-ți ghicesc, că ce copil frumos aveți, că dă-mi un ban. Dintr-astea. Toate, bineînțeles, într-o limbă română care lasă de dorit.
El nu stă mult pe gânduri:
- Du-te mă de-aicea, nu vezi că ești anagramată?
Înfustata doamnă, descumpănită (de cuvântul ce i se pare o înjurătură dubioasă probabil), se lasă păgubașă.
Încrezutul domn își grăbește copilul, satisfăcut că i-a zis-o... țigăncii împuțite era să scriu, amintindu-mi de zisa de acum câțiva ani a domnului președinte (al tuturor românilor).
Și eu, rămas așteptând, mă-ntreb, din lipsă de altceva mai bun de făcut, ce e mai rău... un agramat - precum doamna de etnie rromă - care nu știe, n-a știut (și nu e interesat de) ce e ăla un agramat, sau un agramat -precum domnul bine - care crede și e convins că un agramat e aceeași treabă cu un (sic) anagramat ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu