...

   Vorbind despre iubire, există o vorbă care i s-a atribuit lui Pascal: “noi nu suntem în stare să suportăm fără pauză intensitatea unui sentiment  atât de solicitant.”
   Secretul, dacă nu al instalării definitive dar măcar al prelungirii iubirii în forma ei frumoasă este capacitatea de a cultiva intemitenţa. În puţinătatea sufletelor noastre, a „umanităţii” noastre, a condiţiei noastre, nu facem faţă la o branşare secundă de secundă la un sentiment care se vrea absolut şi care te înhaţă complet.
   Cine nu practică intermitenţa, cine nu ia o pauză, o respiraţie pentru a reveni la sine ca să se poată întoarce cu bateriile încărcate la celălalt arde cuplul rapid.
   Iubirea nu trebuie trăita cu obsesivitate, cam asta era ideea lui Pascal. Nu trebuie să te scoli, să te culci cu ideea că trebuie să fii la înălţime, adică să trăieşti mereu lucrurile intens şi să vrei absoluturi de fiecare clipă. Sau să te intoxici de prezenţa celuilalt.
   Intermitenţa înseamnă să-ţi permiţi momente în care laşi iubirea să funcţioneze în, să zicem, rutina ei şi-ţi vezi de treburi, fiindcă altfel eşti intoxicat. Instalaţia noastră nu ţine la un curent permanent; se ard siguranţele. Asta e condiţia omului căzut.

   Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu