Încadrări

     Cand eram prin clasa a şasea, aveam un tricou, larg (dat fiind că eram dezvoltat mai mult pe verticală decât pe orizontală mai toate tricourile imi erau largi) pe care era imprimată, mare, virilă şi galbenă faţa lui Jean Claude, alături de bicepsul aceluiaşi Van Damme. De tricou eram mai mândru decât taică-miu de mine când arăta, sub influenţa prietenului Bachus, carnetul meu de note mai tuturor musafirilor. Iar când îl purtam parcă îmi împrumuta ceva din starea aceea în care mă aflam când ieşeam de la un film “de acţiune” şi când, vorba profului de română din liceu “eşti în stare să te baţi cu jumătate de cartier cu o mână, iar cu cealaltă să-ţi îmbrăţişezi iubita”. 

   Într-una din zilele vacanţei, aflat, împreună cu mai sus amintitul articol vestimentar, prin spatele blocului cu niscaiva colegi de fotbal, frunza sau v-aţi ascunselea vine între noi unul mai mare, de la o scară vecină. Genul de băiat de cartier second hand, grobian, violent şi corigent la trei materii bine că nu la patru că rămân repetent. Când ajunge în faţa mea, eu fiind rezemat de perete, se uită atent la tricou apoi, fără să apuc să-i văd bine zâmbetul prietenesc, îmi execută o directă de dreapta exemplară în piept, un pumn în urma căruia oxigenul din atmosfera înconjurătoare a părut a dispărea instantaneu. “De când voiam să fac asta” – să-i dea una lui Van Damme, adică - zice el rânjind satisfăcut şi se ia de vorbă cu cineva, lăsându-mă să mă prefac în continuare că respir normal, deşi îmi venea să mă chircesc pe jos precum oamenii salvaţi de la înec şi proaspăt scoşi la mal. M-am dus spre casă şi am suferit în tăcere şi în pat, câteva zile resimţind crâncen dureri, mai mult mentale decât fizice în zona de contact cu pumnul individului. În acest timp a năvălit în mine o ură onestă, pură, biologică, în urma căreia, dacă aş fi dispus de mijloacele fizice necesare îndeplinirii gândurilor mele crunte, amicul meu ar fi suferit câteva din cele mai originale torturi inventate vreodată de mintea umană... Resimţeam umilinţă, frustrare, furie, toată nedreptatea lumii părând a se fi răsfrânt atunci, prin chipul bine apretat la make-up al lui Van Damme, în pieptul meu plăpând.

   Timpul a trecut însă şi întâmplarea a fost, credeam eu, uitată. Nedreptăţi am mai suferit, evident mult mai contondente, dar am aflat că alţii stau mult mai rău decât mine la acest capitol şi am învăţat că nimic nu e aşa simplu pe cât părea în manualele şcolare.

   Zilele trecute, trecând cu oarece trebi prin oraşul de baştină, mă întâlnesc cu, cine altcineva, singurul român despre care se ştie în urma poveştii de mai de sus că l-a bătut pe inegalabilul Van Damme. Ponosit şi slab, beat şi aproape inconştient, sprijinea temelia din acelaşi spate al blocului devenit acum parcare, cu fundul pe betonul ud. Nu mai ştiam nimic de el, decât că într-o vreme era prin străinătate, la lucru sau la alte activităţi româneşti. Mă apropii de el, cu pumnul strâns... îl contemplu, superior şi condescendent, câteva clipe şi mă sui în maşină. Din ura şi gândurile de răzbunare de altădată nu mai rămăsese nimic, dar un soi de satisfacţie parcă tot am simţit...

   PS: Poate că multora le-ar fi plăcut să rămâna aşa povestea, dar trebuie totuşi să spun adevărul.
   Individul a fost într-adevăr prin străinătate, nu ştiu cu ce îndeletniciri, s-a întors acasă, şi-a făcut o firmă de construcţii şi din câte am înţeles o duce bine. Afacerea e una din cele mai mari din zonă, a intrat în politică, deţine o impozantă vilă rezidenţială şi, de lângă mine, din parcarea de care pomeneam mai înainte, a plecat într-un Q7.
   Şi, într-adevăr, din ura şi gândurile de răzbunare de altădată nu mai rămăsese nimic, dar un soi de insatisfacţie parcă tot am simţit…